Keep your head down

Statea pe jso in mijlocul camerei si privea fix tavanul. Era constient ca nu mai are nicio sansa de scapare, ca va sfarsi in acel oras groaznic, fara niciun prieten, fara ceae ce iubea el cel mai mult. NU avea nici macar bani, telefon, laptop. NU avea nici cel mai de pret lucru din viata lui-chitara lui bass. Desi era spion si lucra pentru acea organizatie secreta, avea si el o viata doar a lui in care facea ce-i placea, sa cante. De multe ori cestu lucru l-a ajutat cand trebuia sa mearga in misiuni sub acoperire. Dar atunci nu avea nimic. Pur si simplu statea si numara punctele negre de pe tavan. Nu avea incredere in nimeni pentru ca nu stia ce fel de oameni sunt cei de acolo, desi Hyun, cel pe care-l cunoscuse prima data parea intr-adevar ca vrea sa-l ajute. Ofta si dadu cu pumnul in podea, un strat gro de praf ridicanu-se si facandu-l sa tuseasca si sa stranute. Era alergic la praf de cand se stia. Continua sa stranute si sa tuseasca, dar nu se misca de acolo. Se candea ca ar fi frumos sa moara in acel moment pe jos,inecat cu propria saliva, decat sa moara peste ani si ani.
Inchise ochii si incerca sa se gandeasca la ceva, dar parca mintea i se goli. Isi simtea capul gol si aprca uitase tot ce stiuse vreodata. Era constient de faptul ca nu mai avea unde sa-si foloseasca cunostinetle pe care le stia. Swe gandi ca putea face bani din povestit, dar tot nu i se parea o idee buna sa transforme viata lui intr-o poveste. Inca nu stia ce fel de oameni erau acolo si nu stia in cine sa aiba incredere, car daca fusese asigurat ca totul avea sa fie in regula, dar pana acum nu fusese convins de asta. Nu se lasa usor atunci acnd venea vorba de persoane si nici macar el nu se exterioriza.
-Ce viata..., ofta, cine ar fi crezut ca voi sfarsi intr-una semenea hal?

Auzise tusea străină a unui bărbat. Ea nu dură mult. Se gândi că avea un vecin nou şi că ar fi frumos să îi ducă ceva gustos de mâncare. Merse în bucătărie luând repede din bufet o tava pentru prajituri. Pregatii aluatul şi îl aseză în tavă. Porni cuptorul grăbită ca noul vecin să nu plece. Cât prăjiturile se coceau, ea le privea prin geamul cuptorului entuziasmată.
Peste câteva zeci de minute se auzi un sunet lung ce anunţa că erau gata. Le aseză pe o farfurie şi ieşi cu ele din apartament. Se duse direct la uşa vecinului cel nou. Ciocăni de trei ori scurt.

Inchise ochii si incepu sa fredoneze ceva. Nici macar el nus tia ce frdona, dar acela era singurul lucru care il mai linistea atunci. Ii era foarte greu sa se acomodeze si sa se obisnuiasca cu ideea ca nu avea cum sa scape de acolo. Deschise ochii cand auzi niste cicanituri in usa. Pe moment nu se msica, gandindu-se ca i se paru, dar le auzi din nou. Se ridica de pe jos, destul de greu, si se indrepta cu masi marutni spre usa. Cine stie de cine avae sa dea dincolo de ea. O deschise incet si ramase placut surprins sa vda in fata usii o fata. Pe moment se uita la ea, studiind-o atent. Nu parea ca vrea sa-i faca rau sau ceva, asa ca se mai destinse putin. Observa in mana ei o tava cu ceva prajituri. Se uita intrebator al ele, apoi o privi, dar fara sa zambeasca.
-Buna... o saluta increzator, Haide, itnra. Nu esti in siguranta afara... se opri, apoi continua in soapta, mai mult pentru el din cate am auzit....
Se dadu din usa pentru a o lasa pe fata sa intre, apoi inchise usa in urma ei.

Fata îi zâmbi noului vecin în timp ce intră în apartamentul acestuia. Rămăsese surprinsă văzând că este pe jumătate gol locul acela. “Poate nu a avut timp să îşi despacheteze toate lucrurile” Gândi ea.
Se întorse cu faţa spre bărbat, spunându-I cu glas bland.
- Bun venit în Savannah. Ţi-am adus prăjituri.
Fata îi întinse în faţă tava, îndemnându-l parcă să ia una din prăjiturelele în forme caraghioase. Ii plăcea să fie prietenoasă cu toti noii veniti.

Sa Woo se uita la ea fara sa schiteZe niciun gest. Lua prajiturile din mana fetei si le puse undeva pe masa. Chiar nu s-ar fi asteptat ca cineva sa-i faca o vizita asa de neasteptata si pe deasupra sa-i aduca si prajituri.
-Haide, intra.. Fa-te comoda.. si scuza deranjul. NU m-am chinuit sa-mi aranjez lucrurile....
Ii facu fetei semn sa intre in camera, apoi apoi multumindu-i pentr urare si pentur prajituri. Se aseza pe jos, in fata canapelei. Nu prea i plaea sa stae pe canapea sau fotoliu. El gasea sttul pe jos foarte confortabil.
-Ahm..., incepu putin confuz, De cat timp esti aici?
Nu prea stia cum sa inceapa conversatia probabil din cauza ca nu prea stia cum sa abordeze o fata si se simte putin frustrat din cauza asta.

Fata privi inca o data camera pentru a gasi canapeaua. Il vazu cum se aseaza si merse si ea pe canapea in fata lui.
- Ahm… de cat timp esti aici?
Intrebarea aceasta o facu sa retraiasca toate acele amintiri, legate de fratele sau, de viata pe care o dusese. Ciudat era ca nu avea niciun regret sau motiv pentru care sa isi planga de mila. Se gandea doar ca lui i-ar putea veni greu acum in acest oras lipsit de viata, cu locuitori ostili.
- Sunt dintotdeauna aici. Aici m-am nascut..
Il privi in ochi, analizandu-i trasaturile perfecte si imperfecte.

O privi confuz de-a dreptul. Se nascuse acolo si nu plecase? I se parea cea mai mare prostie. Continua sa o priveasca fix, incercand sa-si dea seama daca nu cumva, si ea, era un inger.
- N-as fi crezut ca cineva s-ar fi putut naste intr-un asemenea oras sinistru... zise dintr-o rasuflare, apoi isi lasa privirea in jos, gandindu-se. Chiar se intreba ce putea pati daca vroia sa plece si chiar avea de gand sa icnerce.
-Ahm.. ai vreo idee ce as putea pati daca as vrea sa plec?
Nu era sigur ca fata stia raspunsul, dar el avea nevoie urgenta de unul. Chair daca se mintea ca se acomodase in acel oras, se mintea singur, pentr ca nu o facuse. Nu inca. De fapt, el isi impunea sa nu se acomodeze acolo pentru ca un-i placea deloc. Nu-i plceau locurile, dar nici oamenii...

-Ahm.. ai vreo idee ce as putea pati daca as vrea sa plec?
Intrebarea aceasta o puse pe ganduri. Nu stia un raspuns concret, ea avea doar o parere despre plecare. O parere care ar fi inspaimantat orice ascultator. Dar el intrebase iar ea, era nevoita sa raspunda.
- Nu cred ca oamenii care parasesc acest loc se mai intorc vreodata aici, dar ei nici nu traiesc mult inafara.
Facu o pauza scurta.
- In acest oras sinistru se nasc copii.. cresc.. Doar ca devin seci si rautaciosi datorita acestui mediu lipsit de viata.

Isi incrucisa picioarele astfel incat sa stea turceste. Isi puse cotul pe un genunchi, iar barbia in palma. Da, mai auzi de asta. Isi dadu seama ca pe oricine ar fi itnrebat de plecare, avea sa primeasca acelasi raspuns. Ofta iritat. Totusi, pentur un roas izolat si nestiut de lume, era destul de bine organizat, avea scoala, baruri, parc si alte chestii pe care orice oras le are. Toatea asta ii dadeau de banuit.
-Si noi de ce am fost atrasi aici? De ce? Eu vreau sa plec!! Nu pot sa-mi traiesc viata ina cest oras!! ii zise fetei putin rastit.
Continua sa puna intrebari fara sa se intrebe daca fata putea itnr-adevar sa-i raspunda la ele. Nu se gandea deloc la asta. Era prea orvit de ideea de a parasi acel loc pentru totdeauna.

Il privi surprinsa cum se irita si isi dadu seama ca el era aproape disperat sa plece din acest loc onest. Probabil ar fi trebuit sa i se spuna adevarul, probabil ar fi trebuit sa se obisnuiasca cu acest oras.
- Uh.. Savannah este un fel de oras blestemat. Se spune ca orice inger cazut ajunge aici si e condamnat la o viata vesnica printre muritori. Este orasul tuturor posibilitatilor.
Isi dadu parul ondulat dupa ureche, privindu-l cu multa seriozitate.
- Nu stiu daca poti pleca.

Se uita foarte serios la ea. Orasul tuturor posibilitatilor?!?! repeta iritat in gand. Se lasa pe spate si isi intinse mainile si picioarele. Privea incruntat tavanul, dar se ridica imediat in capul oaselor si o privi din nou pe fata:
-Daca tot zici ca e orasul tuturor posibilitatilor... De ce nu se poate lua legatura cu cei de afara?
Continua sa puna diferite intrebari, apoi isi dadu seama ca fata nu stia cum e sa ajjungi acolo si sa nu mai poti pleca, din moment ce ea acolo se nascuse. Isi lasa capul pe spate si tacu un moment.
-Bine... las-o balta... Am sa incerc sa ma obisnuiesc cu ideea de a ramane pentru totdeauna aici... Ma simt ca un criminal care a primit sentinta pe viata, un criminal care moare in inchisoare...
De fapt, el chiar asta era. UN criminal. Fusese trimis ca si spion, dar si ca asasin. A detonat multe bombe in multe orase, a omorat multi oameni, dar nu a fost prins. Nu avea cum, dar acum soarta se intoarse impotriva lui. Era condamnat sa moara ina cel oras ca si un criminal intr-o inchisoare.

Ea ii zambi cald si se uita la prajiturile puse de el pe masa.
- Nu vrei sa mananci? Pari obosit si putin tras la fata..
Roti un capat al rochiei pe deget, il framanta, apoi ii dadu drumu brusc. Nu avea stare. Vroia sa stie tot mai multe despre acest misterios baiat obsedat sa iasa afara, in cealalta lume, dincolo de granitele orasului unde ea nu pasise niciodata.
- Cum ai ajuns aici? Si te rog.. imi poti spune cum era orasul in care locuiai?
Firea ei curioasa, inclinata spre o sete de cunoastere, constituaia unul din defectele ei.

Se ridica din nou in fund si isi muta privirea spre tava cu prajituri de pe masa. Se intinse pana acolo si lua o bucata. O privi curios, ca si un copil care descopera pentru prima data un obicet necunoscut lui pana atunci. O baga ezitand in gura si mesteca. Era buna. Nu mai mancase niciodata o prajitura asa de buna ca si aceea.
-E buna..., ii zise mult mai calm fetei, apoi baga restul prajiturii in gura.
Fusese surprins cand fata ii spuse ca dorea sa afle cate ceva despre orasul in care locuia. Se uita la ea, apoi isi lasa trist privirea in jos. Ii era intr-adevar dor de acea metropola, de acei oameni obsedati de munca, acei oameni imbracati tot timpul in costum. Ii mai era dor si de colegii lui de la universitate...
-S-a prabusit avionul... asa am ajuns aici, Nimeni nu a scapat, doar eu..., isi ridica din nou privirea spre ea. Putea observa curiozitatea din ochii ei si nu putea sa nu-i povesteasca. Pur si simplu nu-l lasa inima. Continua, Hmm... Seoulul e un oras frumos o metropola. E plin de oameni, e plin de viata. Acela e orasul tuturor posibilitatilor. Poti face tot ce vrei acolo, ai unde sa merge, ai unde sa stai... Poti calatori in alte orase... e frumos.. , incheie aproape soptit, apoi scapa un suspin trist. Trebuia sa se bucure doar de aminitrile acelui oras, caci de vazut... nu-l va mia vedea niciodata, decat in poze.
-Am sa-ti arat nist epoze daca vrei, zise dupa ceva timp.

Se gandi la ce ii spusese el.
- Iar oamenii? Arata la fel ca noi?
Se tranti in fund pe podea. Duse mainile la ochii lui si il trase de colturi.
- Au ochii asa? Oblici?
Incepu sa rada. Isi imagina cum ar fi fost daca ea ar fi crescut acolo si cum ar fi fost daca ar fi putut face tot ce isi doreste.
- Poti face chiar orice?
Isi aminti imediat ce pusese aceste intrebari ca si el o intreba la randul sau ceva.
- Si da.. as vrea sa vad poze.
Se linisti si rosi usor.

Intrebarea fetei in legatura cu oamenii il amuza. Pur si simplu nu se putu abtine sa nu zambeasca. Da! Zambise pentru prima data de cand se afla in acel oras.
-Da, au ochii oblici, mari si negri.. Hmm.. Bine.. cei din Nord ii pot avae si albastri, dar mai rar. ii zise putin ganditor, apoi ii zambi.
Nu era un zambet fals, ci un zambet din suflet. Zambise pentru ca vroia, nu pentru ca se simti obligat.
- Toti oamenii au parul negru, moale si intins. Ca si mine..., se opri brusc pentur ca-si dadu seama ca nu facuse cunostinta cu fata cu care vorbea. Sau facuse? El nu-si amintea sa o fi facut. O privi usor stanjenit si isi laas imediat privirea in jos. Ahm... Am uitat sa ma prezint. Sa Woo, ii zise, isi ridica privirea spre ea si ii intinse mana. Scuza-mi intarzierea.
Nu i se parea deloc frumos sa nu se prezinte, dar pur si simplu uitase sa faca asta, spre uimirea lui...

-Da, au ochii oblici, mari si negri.. Hmm.. Bine.. cei din Nord ii pot avea si albastri, dar mai rar. Toti oamenii au parul negru, moale si intins. Ca si mine...
Isi imagina acei ochi oblici impodobiti cu o culoare albastra. I se pareau superbi.
- Intotdeauna mi-am dorit sa fi avut ochii albastri.
Era bucuroasa ca il facu sa zambeasca iar cand acesta isi ridica privirea si se prezenta, ramasese putin blocata.
- Eu sunt Sarani. Incantata.
Ii atinse mana, strangand-o usor cu palma ei micuta.

Ii stranse usor mana si ii zambi putin timid. Chiar nu stia cum sa se comprote cu fetele, pus ca nici nu vroia sa se dea de gol cu asa-zisa lui ocupatie. Isi retrase in scurt timp mana.
- Incantat, se opri putin, apoi continua -Am vazut cativa la viata mea, dar intalnesti foarte rar astfel de persoane, zise putin ganditor.
El intalnise un chinez din nord. Avea ochii de o nunata albastra, dar foarte inchisa, aporoape negri. Si el ramase surprins sa il vada si mutla vreme nu si-l scoase din cap. Se ridica de pe jos si merse sa-si ia laptopul de la incarcat, apoi se aseza pe jos, langa ea. In timpce se pornea, ii zise:
- Am cateva poze din Seoul si din alte orase. Ma gandeam ca ti-ar palcea sa le vezi ca sa-ti poti crea o idee despre lumea de afara..., zise putin dezamagit.

- Am cateva poze din Seoul si din alte orase. Ma gandeam ca ti-ar placea sa le vezi ca sa-ti poti crea o idee despre lumea de afara...
Se aseza langa el, privind ecranul. Avea emotii in legatura cu viata de afara. Citise despre acea lume doar in carti si mereu si-o imaginase senina, plina de viata, plina de sclipire. Ar fi vrut mult sa o vada, dar asta ar fi presupus sa dea la schimb singura ei viata.
- Ai calatorit mult? Singur sau impreuna cu cineva? Cred ca familia ta iti duce mult lipsa.

Intr-un final, laptopul isi termina de facut treaba. Deschise folderuul in care erau pozele, apoi isi muta privirea spre ea.
- Da, am calatorit foarte mult, dar nu cu familia. Parintii mei nu mai traiesc. Am crescut fara ei, ii zise ridicand in umeri.
Din cauza ca fusese crescut de un strain si nu de parintii lui, nu stia ce inseaman sa iubesti sau sa fii iubit. Nu cunoscuse niciodata acest termen.
- Probabil ca ceilalti imi duc lipsa.. dar ma indoiesc de asta .
Era sigur ca cei din organizatie ii duceau lipsa doar petnru ca el fusese unul dintre cei mai buni agenti, nu din cauza ca tinusera la el sau ceva. Chiar daca nu primise iubire din partea lor, tot ii considera familia lui. Tot timul cineva fusese alaturi de el in orice situatie, dar acum nu maie ra nimeni.

- Da, am calatorit foarte mult, dar nu cu familia. Parintii mei nu mai traiesc. Am crescut fara ei. Probabil ca ceilalti imi duc lipsa.. dar ma indoiesc de asta.
Se uita pe pozele inca neafisate pe tot ecranul.
- Si parintii mei au murit cand eram foarte mica.. imi e uneori dor de ei.. sunt sigura ca ceilalti iti duc lipsa. Trebuie sa fi fost si o fata care te iubea acolo..
Schita un zambet si duse mana sa deschida pozele pe tot ecranul.

Se uita uimit la el, apoi se abtinu sa nu rada. NU credea in asemenea chestii. Deschise gura sa zica ceva, dar o inchise imediat. Observa ca fata dorae sa vada pozele pe tot ecranul, asa ca o lasa sa le afiseze. Se gandea ca ar putea fi placut sa te uiti la nsite poze, care pentru tine sunt nsite amintiri, impreuna cu altcineva. Ea cel mai probabil avea sa fie uimit de tot ce urma sa vada, in timp ce el urma sa se uite la poza plin de nostalgie si durere. Era sigur ca pe acolo pe undeva avea poze impreuna cu ceilalti.
- Imi pare rau... tacu o clipa, apoi continua, nu stiu, nu cred. Nimeni nu ar iubi o persoana ca mine, nu ar avea de ce...
Mai mult nu zise pentru ca nu vroia. Considea ca era suficient atat.
Se uita trist la poza care aparuse pe ecran. Era facut din turnul din Seoul, seara cand toate luminile erau aprinse, iar in departare se vedeau cateva reclame de la diferite produse. Isi amintea cu drag acele momente.

Admira poza din acel turn si privelistea din jur. Erau atat de multe lumini colorate ce dadeau frumusete acelui oras cufundat in noapte. Incepea sa adore acea poza.
- Ce vrei sa spui prin asta? Pari un om dragut.
Nu putea lua privirea de la acea poza. Analiza fiecare linie, curba, stea.. Apoi il vazu pe el, intristat.. ramas la fel de blocat ca si ea.
- Esti bine?
Se gandi ca nu fusese o idee tocmai buna sa il roage sa ii arate pozele. Erau minunate, dar ele ii dadeau o stare de melancolie lui. Nu vroia sa raneasca pe nimeni.

Se trezi parca din transa cand o auzi ca ii adresase o itnrebare. Se utia la ea si o asigura ca e bine, apoi ii spuse sa schimbe poza pentur a le vedea si pe celelalte. Nu-l deranja deloc sa se uite cu ea la poze, dar era sigur ca nu avea sa zica nimic in legatura cu ele sau cel ptuin, el asta isi impunea si spera sa reuseasca.
-Uite, asta e Marele Zid Chinezesc.. A fost construit acum foarte, foarte mult timp si inconjoara China. L-au construit pentru a nu-i putea ataca nimeni. Se zice ca zidul se vede si de pe luna.
Cand venea vorba de cultura generala, Sa Woo era persoana potrivita pe care sa o intrebi. Datorita memoriei sale fotografice a retinut foarte usor toate datele si evenimentele ce s-au petrecut in lume, plus ca-i si placea foarte mult istoria.